Seedorf, piata si ipocrizia

Olandezul lui AC Milan a iesit ieri la atac. Contra cui? Greu de spus. Nu a acuzat pe cineva anume, ci a enuntat o chestie generala. “In acest moment, jucatorii de fotbal conteaza mai putin ca persoane, important este numai pretul pe care il obtine in urma unui transfer. Practic, sistemul fotbalistic actual seamana mai mult cu o piata de carne”, a fost declaratia lui Seedorf. Adevarata, in mare parte. Fotbalul-afacere consuma jucatori pe banda rulanta. Nu mai exista pasiuni, ci doar bani. Fotbalistii sunt obiecte, sunt resurse stoarse pentru a se obtine sume uriase. Fotbalul a depasit de mult limitele unui simplu sport, fiind acum o uriasa industrie. Nu se mai judeca dupa jongleriile de pe Copacabana, ci dupa graficele de pe Wall Street. Corect. Are dreptate Seedorf. Analiza sa, rezumata in frazele de mai sus, este impecabila. Dar… Mijlocasul a uitat sa mentioneze si avantajele pe care le au sarmanii fotbalisti exploatati. Banii din contracte, primele, incredibilele sume din publicitate, din meciuri cu echipele nationale si cate si mai cate. Bucatile de carne de care aminteste Seedorf nu trebuie sa se descurce precum muncitorii de la Mioveni sau vanzatorii de hot-dog din New York. Evident ca fotbalistii platesc un pret, dar de aici pana la a te plange este drum lung. Si ipocrizie. Nu stiu ca Seedorf sa fi spus ca renunta la o parte de contract pentru a fi cumparat de o alta echipa la un pret mai mic. Sau sa cedeze primele de la meciuri pentru a pleca mai repede de la Milan. Poate ca Seedorf ar face mai bine sa puna in balanta privilegiile si indatoririle fotbalistilor. Sunt sigur ca s-ar inclina inspre privilegii. Si inca o chestie. Cu ce l-ar incalzi daca impresarul sau conducatorii de club l-ar scoate la o cina pentru a-I afla trairile interioare? Nu este de ajuns ca este idolul atator copii? Noroc ca in tribune fotbalul-afacere este la fel de iubit ca sarea in ochi.

Eterna limba de lemn a presei

Am citit azi-dimineata o cronica de meci intr-un ziar, nu dau numele, si am ramas, pentru a nu-stiu-cata oara, socat de eternele expresii din presa din Romania. Oameni fara pic de imaginatie ajung unde nu trebuie, violand limba romana cu o perseverenta demna de o cauza mai buna. "S-au mobilizat exemplar", "jocul curge in favoarea", "conform cursului jocului", "si-au dorit mai mult victoria", "sutul a trecut milimetric peste poarta", si alte astfel de expresii m-au facut sa arunc naibii ziarul si sa intru pe net. Intr-o era in care se inventeaza cuvinte, in care imaginatia este totul, in care ai atatea surse de inspiratie, faptul ca inca se scrie comunist este un delict. Din pacate, doar moral, pentru ca nu poti pedepsi "ziaristii". Ba da, prin a nu mai cumpara ziarul. A fi jurnalist nu inseamna sa ai un numar restrans de cuvinte pe care sa le tot rotesti pana iti iese articolul. Comunismul s-a dus pe lumea cealalta de aproape 19 ani, dar a ramas in mintea si in limbajul unora la fel de actual. Nu este nevoie de asa ceva. Lumea vrea sa citeasca lucruri inteligente. Cititorul trebuie zgandarit cu ceva, pentru a-l face interesat de ceea ce apare tiparit. Ce reactie sa aiba cand i se servesc vesnicele sabloane? In cel mai bun caz, da pagina si cauta altceva. In cel mai rau, nu mai da banii pentru niste prostii. Sper ca toate aceste detalii care dau valoare (sau nu) intregului sa fie rezolvate. Iar articolele, reportajele sa fie gustate, apreciate, discutate, nu criticate pentru ingustimea limbajului celui care le-a redactat. Iar cine continua sa pacatuiasca sa ne lase. Sa faca etichete pentru borcanele de castraveti murati. Acolo sigur nu trebuie sa explodezi de imaginatie.

Bucket list

La inceputul anului am vazut filmul care da si titlul postului. Bucket list. Impresionant. Doi actori uriasi, Jack Nicholson si Morgan Freeman sunt doi mosi care afla ca nu mai au prea mult de trait. Freeman face o lista de lucruri pe care vrea sa le faca inainte de a trece in lumea celalalta. Aventura incepe, cei doi, mustind de viata, pleaca in colturile lumii, bifand, rand pe rand, ceea ce era scris pe lista. Ultimele dorintze, implinite in 6 luni.
De ce am ales sa scriu cateva randuri despre acest film? Pentru ca este o lectie pe care trebuie s-o invatam nu la 50-60 de ani, ci inca de mai devreme. Nu este cazul sa asteptam pana la acea varsta pentru a pune pe lista ce vrem sa facem, ce dorintze vrem sa indeplinim, ce vise mai putem realiza. O singura viata avem si ea nu trebuie nicidecum irosita. Poate spun banalitati, dar filmul asta m-a invatat sa apreciez mai mult viata. Cred ca dupa ce am vazut filmul am si pus ceva pe lista. Pueril sau nu, vreau sa vad marile derby-uri ale Europei. O mare pasiune am si eu, fotbalul, si trebuie sa-mi satisfac "poftele". Primul pas a fost facut. Am mers la derby-ul Romei. Mai jos puteti citi despre ce s-a intamplat acolo in cele 2 zile cat am fost cu Bogdan in Cetatea Eterna. Urmatorul pe lista? Real Madrid - Barcelona. Cand? Nu stiu inca, dar sunt sigur ca il voi vedea.
Dorintze, vise. Cam asta inseamna viata. De fapt, inseamna indeplinirea acestora. Ma doare cand vad oamenii blazati, inchisi in lumea lor, care fac umbra pamantului, fara a indrazni sa viseze. Trece viata pe langa ei si nu simt. Nu au o motivatie. Muncesc si dorm. Cred ca am fost si eu asa in urma cu ceva timp. Dar simt ca s-a schimbat ceva. Vreau sa umblu, sa vad, sa cercetez, sa fac poze, sa adun amintiri, sa bifez de pe lista. Iar la final sa pot arunca linistit foaia de hartie, stiind ca nu mi-a mai ramas nimic de facut.

RIP fotbal romanesc!

Adio, fotbal! Sau, ma rog, ce-a mai ramas din fotbalul asta imputit care ne violeaza simturile. Nu vreau sa mai aud de Liga I, de gigei, cristinei, iuliani si mariani. M-am scarbit. Nu de azi, ci de cand au furat fotbalul. Au furat bucuria omului simplu, aducand-o la stadiu de afacere personala. Campionatele se cumpara in afara gazonului, naiv e cel care crede altceva. O fi disparut Cooperativa, dar naravurile au ramas. Si au sfasiat ce a mai ramas din hoitul numit fotbalul romanesc la nivel de club. Nu mai e pasiune, nu mai e placere, e prostitutie. E ceva care se desfasoara doar pentru ca vor unii. Tragic este ca lumea inca mai merge pe stadioane, desi oamenii stiu ca sunt pacaliti. Ca vad acte de teatru, nu filme de actiune. E si normal, fotbalul e un drog. Din pacate, inainte drogul asta iti facea bine. Acum, nu. Acum banu` distruge totul. Lumea vrea sa atinga stelele Ligii Campionilor. Iar pentru asta se calca pe cadavre. Unul din ele e chiar fotbalul romanesc. E in putrefactie. Si inca un "din pacate". Din pacate, presa continua sa rascoleasca putreziciunea. Nu vrea nimeni sa spuna STOP. Nu vrea nimeni sa calce in picioare actiunile ilegale, chiar si cele verbale, ale unora. Toti sunt fricosi. Iar vesnicul motiv este ca "asta se citeste". Oare? Oare omu` nu s-a desteptat? Oare omu` nu a crescut in calitate? Oare omu` nu cere ALTCEVA? Oare de ce dracu` intreb cand stiu raspunsurile? E atat de evident ca lumea nu mai citeste asa-zisul "fotbal" de la noi. Oamenii vor lucruri serioase. Dar cine sa le dea? Cine sa aiba curajul? Deocamdata nimeni. Suntem sclavii lui gigi, cristi, george, iuliu. Suntem bombardati cu mizeriile orale ale "oamenilor de fotbal". Ne scarbim pe zi ce trece. Dar nu se schimba nimic. Suntem pe drumul spre cimitir. Sunt tare curios cand si daca se va ajunge acolo. Adio fotbal!

Derby la Roma (logic, prima parte)

19 martie 2008. Una din cele mai misto zile din viata mea. Am mers pana la Roma pentru a vedea derby-ul dintre Lazio si AS Roma. E primul meci de pe lista care mai cuprinde un Real - Barcelona, un Manchester United - Liverpool, un Marseille - PSG, un Partizan - Steaua Rosie. Pana acum am bifat eternul si dramaticul Aurul Brad - Metalul Criscior, mandria fotbalului din depresiunea Brad. Toate lucrurile trebuie sa inceapa de undeva, nu? V-am povestit ce a fost inainte de meci. Reiau derularea evenimentelor de la ora 17:03. Play! Eu si Bogdan ne-am dus la Olimpico pentru a ne lua acreditarile, dupa incercarea esuata de dimineata. Mergem la o casa de bilete, unde o domnisoara cu un zambet stralucitor ca un lant de aur ne-a indrumat spre locul unde trebuia sa asteptam, adica un chiosc de pe Via Olimpiadi. Mergem acolo. Liniste. Desert. Mormant. Batea vantul. Si la propriu, dar si la figurat. Si asteptam, si asteptam. Vine o cucoana usor bezmetica. Ne intreaba daca de aici tre sa-si ia acreditarea. Cu o italiana impecabila ii raspuns: "Si". Nu ma crede si da un telefon. I se spune ca in alta parte. Ne luam dupa ea pana la alta casa, pe Via Legionari. Parca. Acolo, coada. Langa coada, vreo 4 femei, dintre care una mai vorbareatza decat un radio de hip-hop. Incerc s-o intrerup, nu reusesc, mai astept, apoi mai incerc o data. Uraaa! Ura pe dracu`, nu de aici se iau acreditarile. Inapoi la a doua casa. Acolo ne intalnim cu un ziarist care lucra pentru companii din vreo 6-7 tari. Azi transmitea pentru Portugalia, Italia, Austria si Germania. Ii luam cartea de vizita, luam si acreditarile. "Hai sa mancam!", aproape imi ordona Bogdan. Erau cateva chichinetze care vindeau sandwich-uri, apa, bere, dulciuri. Ne-am luat si noi niste cremwursti si "bere latina". Ce-o fi aia? Ei bine, e Becks. Bineinteles ca Bogdan a luat portie dubla. Eu ma saturasem cu unu`. Se apropia ora meciului, asa ca am decis sa mergem pe stadion. Se apropia, adica mai era o ora jumate. Am intrat in incinta, nu ne-a controlat nici naiba la intrare. Am aratat biletul si gata. Asta a fost tot. De la vreo 200 de metri de stadion am auzit cum se striga deja in peluza. Si mai era atata vreme pana la meci! Mergand spre tribuna, imi iese in cale o domnisoara frumusica foc, intrebandu-ma daca ii pot raspunde la niste intrebari. Ii zic ca "da, sunt disponibil". Haha, ce glumetz. De fapt, i-am zis ca daca vorbeste in engleza, ii raspund la orice vrea ea. Mi-a zis ca nu si m-a lasat in drumul meu. Drum care ducea spre tribuna presei. Am cautat pe acolo intrarea, am gasit-o. Ne-a luat unu` acreditarile si ne-a cautat pe foaie. "Signor Bufnaila e signor Coroama". Da, noi suntem. Eram la 2 pasi si 30 de scari de rai.
BRB, ca tre sa mananc. Restul povestii, mai incolo.

Roma, intre monumente si mizerie (partea a doua)

6:50 ora Italiei, ceasul suna. Din pacate, la cat de rupt am fost in seara precendenta nu am luat in calcul faptul ca nu schimbasem ceasul. Asa ca am incercat apoi sa mai dorm o ora, dar n-am reusit. Ba imi batea lumina in ochi, ca in desenele animate, ba nu aveam stare. Ideea e ca asteptat micul dejun moka. Imi si aminteam de cum a fost la Amsterdam, cand am avut de ales dintre zeci de feluri de mancare. Ei bine, tzeapa. Aici am avut omleta, sunca si cascaval. Plus croissante, laptic, gem, unt si prajitura. Si cam atat. Nu tu fasole cu cremvursti, nu tu salam de 10 feluri, nu tu atatea si atatea. Dar din patru drumuri la locul de dezmatz culinar m-am saturat. Si am plecat spre stadion, cu gandul sa luam acreditarile de la stadion. Un mosulica ne-a spus cum sa ajungem la Olimpico. "Luati autobuzu` si va lasa in fata stadionului", ne-a zis el. Si l-am luat. Si era o aglomeratieeeeeeeee pe strada. Nebunie. Ca la noi. Dupa vreo 45 de minute de mers pe o caldura teribila am ajuns. Cu vant din pupa si cu nerabdarea in vene, am ajuns la stadion. De afara, impresionant. Totusi, am mers degeaba. Acreditarile se dadeau dupa ora 5. Iar noi ajunsesem la 10 jumate. Planul B. Vizita la Colloseum si la Fontana di Trevi. Oricum erau pe lista, dar mai bine era sa nu pierdem o ora si ceva la stadion. Am luat alt autobuz, alta jumatate de ora a trecut si am ajuns la Termini, centrul orasului, acolo unde este nod de mijloace de transport. Ne-a intampinat o baba tiganca. Ne cerea un ban, in italiana, fara a sti ca suntem din Romania. "Dispari", i-a strigat Bogdan. Socata, colorata s-a indepartat. Ne-am luat suveniruri si am plecat pe jos spre Colloseum. O idee inspirata de-a mea. Pentru ca pe drum am intalnit alte magazine de suveniruri. Cheltuieli si cheltuieli. Dar na, o data in viata mergem la Roma. Fulare, esarfe, soldatei, cani, tot ce am vrut am luat. Si am ajuns la Colloseum. Ma rog, am ajuns sa-l vedem de departe, pentru ca trebuia sa coboram pentru a sta la doi pasi de el. Am ocolit pe undeva. Am ajuns la o intersectie, unde un spartan facea poze cu toata lumea. Ne-am gandit si noi ca n-o fi asa scumpa poza. L-am intrebat cat e poza, nu mi-a raspuns, dar mi-a pus casca pe cap si mi-a facut Bogdan doua poze. Acelasi lucru si cu el. La sfarsit, nota de plata: 10 euro de fiecare. "Manca-mi-ai sabia", i-am transmis, in gand, bineinteles. Ne-a zis ca a stat in Timisoara cativa ani si apoi ne-a lasat in drumul nostru. Colloseumul ne astepta! Pe noi si pe inca vreo doua-trei mii de persoane care erau pe acolo. Am ramas cu gura cascata la cat de mare era si la cum domina peisajul de acolo. Anterior, pe un zid aflat la 100 de metri de Colloseum am vazut o chestie misto. Erau patru harti facute din piatra. Prima reprezenta Imperiul Roman la inceputurile sale. Urmatoarele trei aratau expansiunea Imperiului in Europa si Africa. Da, da, era si Dacia pe acolo. La intrare la Colloseum, o coada mai mare ca la paine, pe vremea lu` Ceasca. Am renuntat, asa ca ne-am facut poze doar de afara. Bune si alea. Inevitabil, si acolo erau tigani. Dupa jumate de ora de invarteala si de blitzuit, am plecat spre Fontana di Trevi, sa aruncam niste eurocenti pentru dorintele noastre ascunse. Am schimbat metroul si am ajuns in locul unde scria ca e fantana. Adica in piatza... aaaa... ma rog, o piata. "Cam mica si cam putina lume", zice Bogdan. "Asa o fi miercurea", ii spun eu. Ne pozam, aruncam niste centi in apa si plecam. Cu plasele pline si cu carcei la picioare. Ajungem la hotel pe la 3. Iau o harta, ca n-aveam ce face. Si ma uit unde fuseseram. "Fontana del Tritono". Mama ma-sii, am gresit fantana. Aia care iti indeplineste visele era mai departe. Ehhh, tot balta se cheama. 20 de centi nu sunt multi. Noroc ca gandurile mi-au fost intrerupte de vestea ca Bogdan a luat de mancare. Salam, cascaval, paine si bere. Perfect! Ne-am potolit foamea teribila, am lenevit un pic si ne-am imbracat pentru derby. Despre asta, in episodul urmator!

Roma, intre monumente si mizerie (partea 1)

Bucuresti Baneasa 18.03. Plecam cu Wizzair spre Roma. Cum cine? Eu si Bogdan. Dupa 1 ora si vreo 50 de minute, fara turbulente si alte incidente, am aterizat pe Ciampino, aeroportul de low-cost al Romei. Ce sa facem? Inchiriem masina sau mergem cu transportu` in comun? Alegem prima varianta. Pana la birourile de inchiriat mergem cu un autobuz condus de un albanez, fost jurnalist. Ajungem la birouri, dar cartea de credit a mamei lui Bogdan nu ne ajuta sa luam masina mult-dorita. Varianta de rezerva? Taxiul pana la Trigoria, locul unde se afla cantonamentul Romei. Credeam, in naivitatea noastra, ca Totti ne va zambi frumos si ne va da un autograf, un interviu, orice. Dar pana la Totti mai este. De la Ciampino am luat taxiul. Soferul? Lazial inrait. Dialogul s-a legat foarte bine in italiana, omu` fiind placut surprins cand i-am zis ca e prima oara cand vorbesc pe limba lui. Si eu m-am mirat. Socul mai mare a fost cand ne-am dat jos, nota de plata fiind de 58 de coco. Adica atat cat am dat noi doi pentru Bucuresti - Roma si retur la avion. Japca, nu gluma. Frate lazial, dar branza e pe bani si la ei. Bine ca am ajuns, dupa un drum cu un trafic nenorocit. Parca era DN1 vinerea. Si ne-am instalat in fata cantonamentului, cu papornitze, catel (eu) si purcel (Bogdan). Era aproape 9, iar antrenamentul urma sa inceapa la 11. Rand pe rand au venit romanii, care nici nu s-au uitat la multimea de copii veniti la Trigoria pentru a le lua un autograf. Dupa antrenament, Pit ne-a luat la o inghetata, ne-a povestit, ne-a aratat ca este un baiat cu mare caracter. Apoi, cosmarul numarul 2. Drumul spre hotel. Intai sa va zic cum arata panourile pentru autobuze. E scrisa strada sau localitate si dedesubt cate opriri sunt. Asa ca daca nu stii exact statia, risti sa iei autobuzul de 10 ori. Ceea ce s-a si intamplat. Cu bagajele in spate am umblat vreo ora pana in centru. Apoi un metrou, apoi un tren pana la Giustiniana, localitatea unde eram cazati. Bineinteles, din gara era un autobuz pana aproape de hotel, dar cine sa ne indrume? Dumnezeu? Nu. O cucoana romanca. Ne-a zis ea ceva, n-am crezut-o, am mers pana la mama naibii, dar am gasit hotelul!!! 4 stele, 2 paturi, un tv, baie frumoasa. Am picat instantaneu in pat. Cica am si atipit, cum zice Bogdan. Cica am si sforait. Il cred, pentru ca adormisem pe spate. M-am trezit insa pe la 6 si ceva sau 7. Gandul era unul singur. Plimbare la Vatican. Asa ca am luat autobuz, tren si metrou si am ajuns la Ottaviano. La 10 minute de mers pe jos e Vaticanul. In oras nu am putut intra, nici nu stiu cine are acces acolo. Dar am mers in piata San Pietro. Impresionanta. Toata arhitectura te lasa fara glas. Ingerii te privesc de sus, de pe cladirile care imprejmuiesc piata unde Papa vorbeste oamenilor. Cum era de asteptat, zeci de japonezi luminau piata cu blitzurile lor. Am zabovit acolo vreo 20 de minute, apoi ne-a venit pofta de pizza si bere. Am intrat la o Trattoria. Cred ca acolo Trattoria e un termen generic pentru un baruletz, nu ca la noi, unde e emblema potentei financiare. Mie mi-a placut pizza, lui Bogdan nu. Probabil pentru ca nu e asa de incarcata precum in Romania. Dar berea a fost delicioasa, aici am cazut de acord. La cat eram de obosit, dupa trei guri vedeam stele verzi. Metrou, tren si autobuz si pe la 12 eram in pat. Terminat! Comedia nu se terminase. Am pus ceasul sa sune la 8 fara 10, ca sa mergem la micul dejun. Dar am uitat ca nu schimbasem ora, asa ca in Italia era 6:50 cand ne-am trezit. Despre asta, in partea a doua a serialului "Asterisc si Obelisc la Roma".

Presa = concursuri, carti, DVD-uri?

Presa romaneasca este in criza. Se vede cu ochiul liber. Este si simplu, avand in vedere teancurile de ziare ramase nevandute. Cauzele? Lipsa de profesionalism, lipsa de deontologie (vai, ce cuvant la moda), amatorismul, absenta substantei, aducerea la suprafata a unor oameni lipsiti de simtul analitic, aruncarea in derizoriu a subiectelor, tabloidizarea excesiva. Insa, vorba aia, presa moare, dar nu se preda. Din pacate, solutiile gasite de patroni nu sunt cele logice: crearea unui grup de jurnalisti cu o coloana vertebrala sclipitoare, cu un discurs atragator, cu dorinta de a intoarce pe toate fetele o stire banala, cu pasiunea de a alerga dupa subiecte si de a le dezvolta. Nu, nici gand. Solutia e aruncarea momelei. Nu cred ca mai exista publicatie care sa nu mai ofere o carte. Dimineata, nu mai cumperi 24 (30,40,48) de pagini de ziar, ci iei si DVD-ul cu vreun film apreciat. Ce sa mai spunem de nebunia taloanelor, de frenezia cu care romanii le razuiesc in cautarea unui plus la salariu. Ai pus 50.000 de lei intr-un plic din 100.000, te cumpara lumea de parca dupa ce a gasit banii aia isi schimba radical modul de a trai. Stiu, lumea e saraca, pensionarii nu au bani, studentii la fel, dar parca s-a ajuns prea departe. "Care da ceva in plus" are sanse sa devina "regele presei". Pai ce rost mai au atunci cercetarile care sa stabileasca un top al "cititorilor"? Ce relevanta mai are sondajul care ne arata "audienta" unui ziar? Zero. Lumea cumpara "suplimentul" si arunca informatia. Sau macar o trece pe locul 2. O fi bine sa-i dai omului sa citeasca o carte, dar ce ne facem cu librariile? De ce sa mai intre lumea acolo sa dea ceva mai multi bani pe o carte, cand poate astepta ziua de maine sa-i vina un volum la 50.000 lei? Este un cerc vicios din care presa iese invinsa. Logica e simpla. Dau ceva in plus omului pentru ca nu mai este interesat de informatia din ziarul meu, dar trebuie totusi sa-l atrag cumva. Concursuri, carti, DVD-uri. Momeala perfecta. Poate in viitor, a fi jurnalist va insemna sa stii sa scrii o recenzie pe spatele carcasei DVD-ului.

Si furat, si amendat

Bucuresti Nord - Deva. Rapidu` de 23:58 ma duce spre casa, pentru a-mi face pasaportul, necesar intrarii in Rusia, la finala Ligii Campionilor. Stau in compartiment cu o femeie, ma rog, mai degraba "de 3 ori femeie". Ocupa aproape 2 scaune, cu tot cu locul dintre ele. Bineinteles, conversatia s-a rezumat la reciprocul "Buna seara". Si merg, si casc, si merg iar. Ajungem in Brasov. Sta vreun sfert de ora trenu`. Ies la aer, cu 2 din cei 9 pasageri din vagonul meu. Ei cu tigarile, eu cu aerul de gara de munte. Bate vantu`, dar nu conteaza. Decat la 45 de grade in compartiment, mai bine la 5 afara. Deodata, unul dintre tacutii participanti la mini-picnicul de tip tabac incepe sa strige ca l-au furat unii. Cine? Nimeni nu stie. Ii spune conductorului, ii spune unui politist. Cum datul din umeri este sport national, nu se rezolva nimic. Era doar inceputul. Omului ii furasera 2 telefoane, portofelu` si beletu`. Pleaca trenu`, omu` injura pe toti sfintii, chiar mai inventeaza vreo 2. Ajungem aproape de Codlea. Vine alt nash, urcat din Brasov. Ii cere amaratului biletul. Omu`, de unde naiba sa-l dea, ca tocmai i-l furasera. Nashu` tot mai insistent: Arata biletul sau te cobori la prima. Omu` reincepe sa injure. Nu pe nash, ci pe soarta. Opreste trenu` la Codlea. Nashu` da prin statie sa se opreasca trenul, sa vina politia, sa se faca referate. Pagubitul mai ca plange. Trebuie sa ajunga la Timisoara si mai are 500.000 la el. Scandal monstru. Vine si sefa de statie, o nenorocita care ar merita aruncata in fata trenului. "Din cauza unor ca tine se intampla astfel de lucruri", ii arunca femeia. "Doamna, poate , ca din banii nostri luati salariul, nu invers", ma amestec si eu in discutie. Apar si doi gabori, sclipitori la minte precum carbunele. Unul mai ca da sa-l bata pe omu` care se jura ca nu a urcat fara bilet. Este tras la raspundere ca nu a ramas la Brasov sa reclame la politie. Adica sa piarda trenul si afacerile din ziua care urma. Nici macar o pata de indurare n-au avut nesimtitii pentru bietul om. I-au taiat bilet de banii pe care-i mai avea, lasandu-l cu 10.000 de lei. Satisfacuti de vitejia lor, pleaca, dau drumul la tren si-si vad de viata. Mai pe ascuns, mai la vedere, ii arat cucoanei nesimtite unul din degetele mainii drepte. In niciun caz ala de "OK". Dar nashu`, probabil ofticat ca nu s-a ales cu vreo spaga, revine si anunta mandru precum un judecator: "O sa-ti vina acasa si amenda pentru stationarea trenului". "Da` de ce nu-l impuscati direct?", ma intreb, de data asta cu glasul stins. Ma duc la amarat, ii dau 200.000, ii urez sa ajunga cu bine unde trebuie si ma intind pe bancheta. Dezgustat de rautatea unora. Descompunerea psihica a Romaniei continua.