duminică, 30 mai 2010

Plimbarea de pranz


Am revenit dupa publicitate. Cum va spuneam in prima parte a emisiunii sau ce o fi asta, pe la 12 ne-am facut bagajelele. Burta ne cerea mancare. Si i-am dat. Mihaela a servit burta cu burta. Cu ciorba de burta adica. Eu, ceva light. Iahnie cu un carnacior plus o inghetata dietetica. Haha. Sa vedeti minunatie. Eu voiam sa dau de mancare vrabiutelor, Mihaela nu si nu. Eu vorbeam cu vrabiutele, Mihaela ma sageta din priviri. Cred ca am si simtit o intepatura la inima, ca m-am linistit. Vrabiutele au plecat la alta masa, noi la plimbare, prin minunata Mamaia. Cateva terase erau gata sa primeasca niste clienti. Unele erau prea pregatite. Un flacau mai mai ca tragea de noi sa mergem sa bem un ceai la el la birt. Nu, nu. Am mers mai departe. Pe deasupra noastra, telegondola. Erau cativa bezmetici, care circulau. In stanga, arteziana care nu functioneaza inca. In dreapta, o stiva de canapele gri, prafuite, vai mama lor. Eu credeam ca le arunca sau le dau la tigani. Niiiiici gand. Le reconditionau. Ce naiba, nu e lumina in club, asa ca sta romanul pe canapea. Aaaa, am uitat sa va spun ca plimbarea noastra avea ca punct de destinatie "debarcaderul" ala vechi. Ma rog, nu stiam ca e asa de ruginit pana nu am ajuns acolo. Mintea mea de afacerist a zbarnait repede. Ma si vedeam investind in chestia aia. O modernizam si o foloseam fie ca scena de concerte, cu lumea stand in apa si aplaudand frenetic, fie ca si catwalk, pentru pitzi. Mi-am adus repede aminte ca mai am 8 ani jumate rate la masina si m-am linistit. Pac pac doua poze si tuleo. Tuleo cam repede, ca nu trecusera nici macar 2 ore de cand plecasem de la plaja. Si cum altceva n-aveam de facut, ne-am... intins pe plaja. Evident. Cineva ne-a luat locul, asa ca am fost nevoiti sa mergem mai aproape de mare. Si, culmea, cu capul la vale. Mi-a explicat Mihaela ca asa bate soarele si ca tre neaparat sa stam asa. Ce sa fac? M-am conformat, rugandu-ma sa nu mi se duca tot sangele in creierul dornic de relaxare. Nu s-a dus. Urmau ore de foc. Finalul aventurii, in exclusivitate, AICI, pe alinbufnila.blogspot.com. :)))

vineri, 28 mai 2010

Doina efem


"Deci mergem?". "Mergem". Si la fara ceva eram pe autostrada number 2. Mihaela, eu si Petunia, masinutza. Directia: Mamaia. O evadare de o zi din orasul lui peshte. Mai cascam, mai cautam un radio care sa ne tina companie, mai sporovaim de vrute si nevrute. Noi si 3 camioane pe drum. Cel putin pana unde autostrada pune frana. De acolo, se sugruma drumul si se mai aglomereaza. Pana acolo, soc si groaza pe cand treceam podurile. Apa jos, cerul sus. Brrrrr. Bag viteza. Ajungem la Stefan cel Mare, parca. Nu se mai prinde Kiss FM. Aoleu, ce ne facem? Cautam altceva, logic. Radio Romania Actualitati. Bleah. Cultural. Nu, mersi. Doina FM. Pffff. Canta o cucoana o muzica populara. Next. Actualitati. Iar???? Doina FM. Fuck! Doina FM. Nu se poate! Doina FM. Lasa-ne, bre, in pace. Liniste. Mai mergem ceva kilometri. Inca o cautare. Evident, Doina FM. Cata reclama, domne! Noroc ca se apropie mare. Simt mirosul in aer. Mmm. Simt pe dracu'. E un camion in fata, care ne intoxica. Depasim. Uite Constanta. Uraaaaa! Facem stanga, trecem de metro. Uite Mamaia! Nu se plateste taxa. Doamne ajuta! Gasim o parcare si o lasam pe Petunia singura cu gandurile ei. Sunt sigur ca asa voia si ea. Hai la plaja! Era 9 fara ceva. Curios, nu eram singuri. Ea isi ia crema de soare sau cum se cheama. Eu slapi. Dau sa ma schimb. Cucu. Nu am unde. Ma duc la cucoana de la care am luat slapii. Ma lasa in cabina de proba. Ce oameni de treaba! Intindem "cearfasul" si ne tolanim. Eu cu tricoul pe mine, clar. Sa nu ma vaza soarili. Si cu sapca de pescar pe cap. Si da-i povesti. Si da-i soare. Si hai sa mergem nitel in mare. Mihaela e mai curajoasa. Ii trece repede. Brrrrrr, cat de rece e apa! Asta nu conteaza pentru unii care se baga de tot. As fi paralizat, daca as fi facut precum ei. Sparg scoicile de sub cearceaf, mai rezolv un sudoku, mai fac o poza. Langa noi, vin 3 studenti. Evident, moldoveni. Ei, 2 marlani. Ea, cica o printesa. Si ce sani mari avea. Voiau sa invete, spun ei. Cucu, au tot povestit, pana au plecat, la un moment-dat. Tot pe langa noi, o familie. El, ea si Edi. Nu, nu cainele, ci pruncul de maxim 1 an. Si tot langa noi, doi "porumbei" la vreo 45-50 de ani. Au tacut intruna. Nimic nu si-au spus. In tot acest timp, Mihaela se inrosea, tatoasa cerea liniste, Edita manca nisip, iar eu ma intrebam de ce am cumparat un pachet de carti. Niciun raspuns. Pe la 12, soarele ne face cu ochiul si ne spune sa-l mai lasam in pace. Il ascultam. Ducem totul la masina. Petunia, relaxata. Cred ca se impacase cu sine si cu conditia sa de masina. Totul despre partea a doua a aventurii, in curand, AICI! :D

sâmbătă, 22 mai 2010

De la Maciuca la Madulari


Hihi, ce mai zambesc fetili cand citesc titlul! Asa cum radeau oarecum mirate cele carora le faceam cu mana din masina, in drumul spre Bucuresti. Dar sa incep cu inceputul. Plictisit de eternul si insipidul traseul Sebes - Sibiu - Valcea - Pitesti, mi-am luat lumea in cap. Si am facut stanga dupa Simeria, spre... spreeeeeee... exact, Petrosaaaani. Sa mai ies din rutina. :D Nu stiu cum drac am calculat ca distanta pe Petrosani - Tg Jiu - Dragasani - Pitesti - Bucuresti e ca si pe dincolo. Vedem mai incolo. Bun, spre Petrosani zic. Trec de Calan, trec de Hateg. Drumul acceptabil spre bun. Trec de Petrosani, coafura rezista, masina la fel, drumul se cam strica. Lucreaza cica la el. Ajung pe defileu. Ce mai peisaj! De vis. Atat de fain se impreuneaza verdele padurii cu gri-ul viaductelor si al tunelurilor, de sta pisica in coada. Depasiri... mai greu. Dar nici nu ma grabeam. Eram cu un ochi pe geam, cu unul pe vitezometru si cu celalalt pe telefon, ca mai dadeam esemesuri la fete. Apropo de fete, ce m-am gandit? Sa le fac cu mana din masina, sa vad ce reactie au. Unele se uitau lung, altele raspundeau. Niciuna nu a ridicat degetul rusinos. :D Si trec in Gorj. Si o sun pe o donsoara, care stiu ca sta pe la Dragasani si ca e in concediu. A dracu' coincidenta, pleca azi spre Bucuresti. "Fata, te duce gentlemanul la capitala", zic. Ea da fericita din coada si-mi transmite s-o sun cand sunt in Maciuca. Valeu, pe unde mi-s? :D Si atunci imi pica o fisa. Doar una. Mi-am amintit de reportajul de la Cronicuta, despre triunghiul porno comunal al judetului Valcea: Madulari - Lungesti - Maciuca. In alta ordine, pentru ca prima e Maciuca. Si sun. Sunt indrumat. Hop si indicatorul spre Lungesti. Tulai, Doamne, uite si Madulariul. :D Zambesc ca un copil care a vazut putza pentru prima oara si s-a rosit mai tare ca o... evident, rosie. Iau fata si ne tot ducem. Slatina pare mandra de departe. Singurele atractii... O biserica undeva pe un deal, pentru mine. Un flacau frumusel, pentru ea. Hai cu Pitestiul ala odata!!! Hop si Pitestiul. Hai si autostrada. Hai si Bucuresti. "Ma duci si pe mine acasaaaaaaaaaaa?", imi zgaraie urechea madmoazel. Ce pot sa fac. Sunt un cavaler, dracu sa ma ia. Si o duc. Si ajung si eu acasa. Pe drumul pe Sibiu - Valcea fac, de obicei, 6 ore. Pe partea astalalta... 8! :D Dar nu m-am grabit. Ba m-am bucurat ca am vazut zone noi. Hai ca ma duc sa tai prajitura de la mama. Din aia cu miere. Mmmmmmmmmmmmm!

Sa dulgherim bine


N-are zambetul copilaros al Soranei Carstea, n-are sanii atat de ravniti ai Simonei Halep, dar are niste lovituri ale dracu' de bune. Da, de Alexandra Dulgheru zic. Pe undeva seamana cu Sparlea. Zic si eu, cunoscatorul lui peste. M-am uitat la Dulgheritza in sferturi, cu bombonica aia de Pironkova. N-am ratat nici semifinala cu Na Li, sportiva cu probabil cel mai scurt nume din lume. :D Si a dracu' finala s-a suprapus cu drumul meu spre Bucuresti. Tot cu o chinezoaica a jucat, numele nu conteaza. Noroc cu Radio Romania Actualitati. La sport a spus nenea ca madmoazela noastra scumpa a castigaaaaaaaaaaat. Am strigat in masina de s-a ridicat toata Maciuca. Comuna, da. O sa povestesc si despre asta mai incolo. Asadar si prin urmare, Dulgheritza-i cea mai tare!

joi, 13 mai 2010

Iubire pe fuga

“Though I don’t like you anymore, You lying, trying waste of space…”. Placebo imi canta in urechi, lin ca un tractor pe culoarele unei gradinite. Sunt cu gandurile aiurea. Nici macar nu incerc sa realizez ce gandesc. Ma las dus de muzica. Nu e multa lume in metrou. Nimeni nu zambeste. Oare de ce? Ca au iesit de la munca. Sunt LIBERI! Se duc din inchisoarea numita serviciu spre libertatea de acasa. Sau e tot o inchisoare? Nici nu-mi pasa. Astept sa vina o melodie mai vesela. Nu, nici chiar Coco Jamboo. Pana sa se scurga ultimele note din Placebo, cineva imi atrage atentia. Imi infig privirea in ochii ei. Ea se uita aiurea, cu un zambet aruncat pe fatza. Si-o fi amintit vreo gluma, o fi sunat-o iubitul, o fi rezolvat cel mai greu sudoku. Mai conteaza? Ma rog sa ni se intalneasca privirile. Scoate o carte si isi trece mana prin par. Coperta fistichie. O fi vreun manual de economie, imi zic. Vad ca are o inimioara desenata cu pixul pe coperta. Ce copila! Eu puneam mustati doamnelor care ocupau filele cartilor, ea arunca inimi peste tot. Cineva acolo sus ma iubeste. Se uita la mine. De obicei, imi alung repede privirea in alta parte. Acum nici macar nu incerc. Ochii mari si negri imi cerceteaza fatza. Zambetul i-a ramas. Nici mai larg, nici mai mic. Caut un epitet sa-l descriu. Degeaba. Pare ireal, dar ma incalzeste precum o raza de soare. Scoate un pix din geanta. Gata, am scapat. Privirea ei e departe. Sau nu. Deseneaza inca o inimioara pe carte. Mi-o arata. Zambesc si eu. Asta e singurul raspuns la care m-am gandit. Sper s-o incalzeasca intr-un fel. Imi face semn sa coboram la prima. Niciun cuvant, doar gesturi. Doar zambete. Doar inimioare. Trenul franeaza usor. Ma ridic. Ea mi-o ia inainte. Fuge la usa, nerabdatoare sa iasa. Se deschide usa. Iese si ma priveste. Dau sa ies. Nu pot. Ceva ma opreste. Ea ma cheama. Imi arata coperta cartii. Usile mi se inchid in fatza. Ma lipesc de geamul usii. Ea e tot acolo. Imi zambeste. Ma trezesc. A fost doar un vis. Cum s-0 fi chemat cartea aia?

luni, 10 mai 2010

Stanga? Dreapta?

Lumea spune ca la 30 de ani stii ce vrei sa faci, incotro vrei s-o apuci, care e scopul tau in viata. E ca o sentinta. Asa ti se spune. Ei bine, am intalnit si oameni care nu stau la umbra acestei afirmatii. Adica pe mine. Nu stiu. Punct. Habar n-am ce sa fac. Incerc sa-mi pun ordine in gandire, sa-mi dau doua palme si sa ma hotarasc intr-un final. Degeaba. Intr-o lume care se misca mult prea repede, sunt un anacronic. Merg in ritmul meu. Nu eram asa. La 20 de ani stiam ce vreau, dar mi-era teama sa incerc. Acum nu mi-ar fi teama, dar unde sa ma arunc? M-am schimbat. Nu-mi place. M-a schimbat orasul asta mare. Asta-mi aduce aminte de ce am venit aici. Pentru o EA. Si nu numai. Sa-ti schimbi viata pentru o femeie. Cum suna asta? Pentru domnisoarele de azi, sunt sigur ca e turn-off. Cum imi spunea o prietena care e cea mai tare la teorie, dar practica o omoara. Chiar credeam ca toate visele mi se vor implini alaturi de ea. Dar… Viata a lovit. Putinele sentimente de la inceput s-au facut nevazute, ca un curcubeu care dispare, dupa ce-ti bucura privirea. Siguranta de sine s-a dus dracului. Am inceput sa dau din colt in colt. Ascutite colturi. Nu m-au iertat. Si tot asa timp de 5 ani. Am devenit “buni prieteni”. Tema asta o s-o discut alta data. E savuroasa, dar trista. Poate de aia nehotararea asta cronica, bolnavicioasa, perversa. Poate exagerez. Si daca da, o fac pentru a accentua unele lucruri. Concluzia e una singura. Nu stiu incotro. Pana n-o sa aflu, n-o sa am parte de ceva adevarat, ci de iluzii care traiesc vreme de o noapte, de un vis…

Ploua...

Si ploua, ploua, ploua peste inima mea. Parca asa zice un cantec. Inima mea oricum e plouata, dar s-a gandit cineva acolo sus sa ne ploua pe toti. Noroc ca intr-un final s-a mai si oprit. Mi-am luat gandurile si am plecat. Nu de nebun, cum fac de obicei. Ci pentru a o vedea. Pentru a o devora din priviri. Pentru a ma bucura de zambetul ei. Nu stie ea ce-mi trece mie prin minte. Nici nu as vrea, macar deocamdata. Mi-e teama de reactia ei. Daca ma arunca din viata ei? Dar, mai rau, daca ma accepta? Ce intrebari… Noroc ca inca gandesc in soapta. Altfel… Ne-am vazut. Printre picaturi de ploaie, printre picaturi de bucurie. Si ce-am mai ras! Si ce-am mai savurat-o! Si ce-as fi vrut s-o sarut, sa-i transmit toate gandurile mele prin cel mai nebun sarut al meu. Frica de o palma zdravana m-a tintuit in scaun. Nu a oprit insa zambetele. Ce seara de vis… Ne-am despartit. Fiecare cu drumul lui. Fiecare cu gandurile ei. S-o fi gandit un pic la mine? Am ajuns acasa. Patru pereti reci, un suflet caldutz. Un zambet desenat pe figura-mi aproape somnoroasa…