Ploua...

Si ploua, ploua, ploua peste inima mea. Parca asa zice un cantec. Inima mea oricum e plouata, dar s-a gandit cineva acolo sus sa ne ploua pe toti. Noroc ca intr-un final s-a mai si oprit. Mi-am luat gandurile si am plecat. Nu de nebun, cum fac de obicei. Ci pentru a o vedea. Pentru a o devora din priviri. Pentru a ma bucura de zambetul ei. Nu stie ea ce-mi trece mie prin minte. Nici nu as vrea, macar deocamdata. Mi-e teama de reactia ei. Daca ma arunca din viata ei? Dar, mai rau, daca ma accepta? Ce intrebari… Noroc ca inca gandesc in soapta. Altfel… Ne-am vazut. Printre picaturi de ploaie, printre picaturi de bucurie. Si ce-am mai ras! Si ce-am mai savurat-o! Si ce-as fi vrut s-o sarut, sa-i transmit toate gandurile mele prin cel mai nebun sarut al meu. Frica de o palma zdravana m-a tintuit in scaun. Nu a oprit insa zambetele. Ce seara de vis… Ne-am despartit. Fiecare cu drumul lui. Fiecare cu gandurile ei. S-o fi gandit un pic la mine? Am ajuns acasa. Patru pereti reci, un suflet caldutz. Un zambet desenat pe figura-mi aproape somnoroasa…