Muriti, ba!

Zi frumoasa de vara. E vara, nu? Asa. 25 de grade. Festivitatea de absolvire la Ancutza. Robe, palarii in aer, discursuri, tone de poze, fete frumoase, fete grasute, prunci plangaciosi, mame tremurande de emotie. Si plecam la un suc. Care cu florile in brate, care cu aparatul foto cu MB dand pe laturi, care cu ochii pe pereti imaginari. Si mergem spre metrou. Ne apropiem si auzim un latrat de manea. Ma uit pe strada, crezand ca e vreun cioban cu Mertzan sau Logan care il are pe gutza ascuns in dividi player. Nici gand. Era un trubadur negru, alaturi de doua dodoloate de aceeasi culoare. Se plimbau pe trotuar. El, mandru nevoie mare, cu versurile la el. Ele, cu haine rozalii care nu puteau acoperi suncile lucrate frumos la sala de mese. Si ce mai canta. Jelea cu foc, pe versuri de salam, parizer sau aditza. Marian stie. Mi s-a facut brusc rau. Trecusem prin starile "manelisti adunati la gura de metrou ascultand la un telefon" si "manelisti dand tare chiar in metrou". Speram sa ramana dracu in pesteri, unde sa se chinuie intre ei. Degeaba. Ne inunda live, pe strazi. Romania se transforma incet, dar sigur, in Rromania. Sau, hai sa nu generalizez, cel putin Bucurestiul. Hai, nu sariti de cur in sus, ca asa e. Bucurestiul devine o mare hazna manelista. E de rau. Prea multi negri, prea multa mizerie, prea multa toleranta, pana la urma. Muriti, ba! Muriti oricum, pe ritmuri de manele, numai muriti odata!