My blueberry nights

Miercuri, seara de film. Asa se intampla de doua saptamani incoace. Acum am ajuns tot la Scala, mai degraba printr-o conjunctura (da, asa a vrut don'soara!). Initial eu am venit cu ideea, apoi era vorba de mol, apoi, din lene (na, ca ti-am zis-o, Georgiano! :P) a(m) optat pentru Scala. My blueberry nights. Eu eram oarecum in tema cu ceea ce insemna filmul. Dar asteptarile mi-au fost depasite. Titlul e oarecum inselator. Te astepti la o reteta de genul iubire+sirop+sex=film. Nu e chiar asa. Chiar, sex nu e deloc in filmul asta. De-abia un sarut, doua. E insa un film care te binedispune. Te ia din lumea grabita din zilele noastre si pune frana. Pentru ca actiunea e lenta, desi personajul principal nu prea sta locului. E vorba de o domnisoara care isi cauta casa (Norah Jones). Nu la propriu. Drumul ii aduce in fatza mai multe intamplari, mai multe simboluri. Un proprietar de local (Jude Law) care se hraneste cu amintirile "spuse" de niste chei adunate intr-un bol. Un cuplu a carui existenta se sfarseste cand betivul sot moare, lasand-o in plata ei pe sotia adulterina (Rachel Weisz). O tanara (Natalie Portman) care ar fi in stare sa-si joace si viata la blackjack. O constructie rotunda, care incepe (cred ca asa a inceput, ca am intarziat 2-3 minute din cauza... nu mai zic a cui, se subintelege :) ) si se termina in restaurantul lui Jeremy (Law). Cu o placinta cu afine si cu un sarut. Finalul perfect...